Credeaţi că luptele acelea despre care am tot auzit la şcoală s-au încheiat demult? Ei bine, nu, ele continuă şi azi. Numai motivaţia lor e destul de diferită. Nu mai vorbim de cucerirea unui neam, ci de folosirea lui, iar cuceritorii nu mai sunt nişste viteji, ci nişte şpăgari de rang înalt care nu se tem decât de posibilitatea de a-şi pierde cândva funcţiile publice, relaţiile înalte şi privilegiile lipsite de orice idee de onestitate care le însoţesc de cele mai multe ori. Când am auzit prima oară numele acestui om, Decebal Traian Remeş, m-am gândit la ridicol. Ce au avut părinţii cu el, de ce au ţinut să-l înzestreze cu acele prenume de care sigur va râde lumea? Când i-am mai auzit şi vocea şi i-am văzut mersul apăsat, ideea de ridicol a prins un contur tot mai clar. Dar nu l-am judecat, nu încă. Mi-am spus: omul nu are nici o vină, ridicolul nu e în el, ci doar în ideea mea despre el. Mai târziu mi s-a părut cinic, precum mai toţi politicienii români. Şi a venit, în sfârşit, momentul să mi se pară din nou ridicol, atât de ridicol încât termenul nu-l poate descrie îndeajuns. Şi mi s-a făcut silă.
Dar ce mi se pare jenant, extrem de jenant, cât se poate de jenant, este că aceşti mari mahări ai politicii româneşti, şpăgari de mii de euro, sunt în egală măsură şi simpli găinari, bucurându-se la un viţel sau la o palincă sau la cine mai ştie ce. Oameni cu şcoala vieţii, vor să adune cât mai mult, indiferent ce. Şi ăsta e doar un exemplu, nu izolat, sunt sigur de asta, am acea siguranţă pe care numai spaima sau sila ţi le pot oferi.
